Newsletter:
Cautare:
 
"Este vremea zborului, sub semnul viitorului"
 
  Pasiunile se nasc singure, traiesc ascunse si foarte rar sunt marturisite. Eu sunt unul dintre acei oameni care a început zborul dintr-o mare pasiune.
Acasa Carti Despre noi Galerie foto Galerie video Noutati Contact

Despre noi :

EDITORIAL

ÎMBLÂNZIREA FIERULUI

Mersul, Hrana, Focul, Piatra, Roata, Fierul, Cerul…
Omul, creaţie zămislită sub canoanele civilizaţiei actuale, totdeauna a privit spre cer. Soarele i-a rânduit zilele, luna i-a vegheat nopţile, din cer au coborât zeii şi spre cer omul a ridicat braţele a bucurie, a neputinţă ori a izbândă. După semnele cerului, omul şi-a înţeles menirea şi şi-a rânduit devenirea, şi tot din cer i-au fost date armele meşteşugirilor sale. Când Cortes i-a întrebat pe şefii azteci din ce îşi fac cuţitele, aceştia i-au arătat cerul. Maiaşii din Yucatan, incaşii din Peru, ca şi aztecii din Mexic, prelucrau numai fierul meteoritic, punându-l mai presus decât aurul. Popoarele antice aveau cea mai veche denumire a fierului, formată din semnele pictografice „cer” şi „foc”. Originea celestă a fierului rămâne atestată de cuvântul grecesc „siedros” – stea strălucitoare.

Cerul – imaterial şi nemărginit – a ispitit mereu şi mereu spiritele oamenilor. Delicat în alcătuire şi perceput ca o atingere fugară în creştetul capului, schimbător şi fragil ca o vibraţie nu bine precizată, pătruns de imponderabilitatea oricărei treceri, cerul rămâne armătura viguroasă a lumii şi a vieţii. Solul ferm al înrădăcinării zborului unde fragilitatea seamănă cu trăinicia, suavitatea cu consistenţa, gingăşia cu puterea.

Fierul – transcendere a mineralului în viu, simbol al durităţii şi duratei – ne-a dat uneltele. Ele, de la simplul cuvânt la cea mai avansată dintre sondele spaţiale, sunt o rearanjare a naturii şi a realităţii primordiale. Avionul – singur şi ultim reazem palpabil şi material în nemărginirea imaterială a cerului mişcător - uneşte astăzi, uimitor de repede, punctele fixe ale acestei planete. Îl primim ca fier întrupat, aducând până la noi o pildă istorică a unei treimi regale – Vuia, Vlaicu, Coandă -, a puterilor sufleteşti româneşti, revelaţie a unor minţi strălucite şi a unei demnităţi aşezate. Spărgând aparent invulnerabila densitate a materiei, meşteşugind-o într-o comprimare ca de resort, ctitorii tagmei zburătorilor au dat fierului puterea explozivă a spiritului lor şi au dus lumea cu un pas mai departe. Au ridicat-o în cer. I-au dăruit aripi.

Zborul – această denumire privilegiată a mersului prin aer cu semnul de drum al greutăţii convertite în gravitate – este măsura îmblânzirii unei căderi care, sub suflul minţii omeneşti, capătă dinamismul înălţării. Zborul rămâne o zidire în pietrele şi fierul cerului, o înnobilare de rang înalt, unsă cu mirul victoriei şi investită cu demnitatea fiinţei umane.
Fierul, o dată îmblânzit, domesticit rămâne.
Şi, astfel, ca citind într-un abecedar, înţelegem: omul, cerul, fierul, zborul.
O alcătuire perfectă, ce va dăinui întru eternitate!
Comandor (r) DUMITRU BERBUNSCHI

CALAUZA

Din copilărie ne-a rămas desprinderea de a acorda părinţilor, mai mari ca noi şi chiar fără aspect de uriaşi, puteri nelimitate de a interveni, dublate de o înţelepciune incontestabilă. Multă vreme, maturi fiind, ne-am încredinţat lor cu deschidere şi încredere neclintită. Cu drag.
Tatei, la care totdeauna mă gândesc în secret, ca şi cum aş vrea să nu-i şterg aura săpată în memoria mea afectivă, ani de-a rândul i-am purtat cu mine o imagine mintală călăuzitoare. Munca mea la avioane, ridicatul lor în aer, a însemnat opusul tatei, care o viaţă a fost cu „munca, la pământ”. Ogorul meu şi ţarina lui – cerul şi pământul nostru – ne-a răsplătit amândurora fidelitatea: au rodit la vremea toamnei.
Învăţătoarei mele, pe care eu o revăd tot în sala aceea de clasă, cu aerul ei tihnit şi delicat, purtându-mi mâna pe caietul alb, tainic, îi păzesc icoana. Îi venerez răbdarea cu care mi-a deschis mintea să intre litera de carte învăţată, bună ca o cheie potrivită pentru lacătele ferecate ale lumii;
Instructorului meu de zbor, celui care mi-a desăvârşit împăcarea cu cerul şi m-a trezit la gustul reuşitei în profesie, îi simt şi acum urma mâinii lăsate pe umăr, ca într-o înnobilare de rang, după aterizări cumplite. Omul care, între o decolare şi punerea roţilor pe pista întoarcerilor, mi-a scurtat înţelesul acestui prezent vizibil şi mi-a uşurat acceptarea oricărui viitor ascuns.
Fiecare, în felul nostru, suntem ca un copac. Iar cei ce ne-au curăţit ramurile, de vrem ori nu să recunoaştem, ne-au direcţionat creşterea şi ne-au conturat viitorul. Învăţătoarea mea semăna o sămânţă care astăzi, copac ajunsă, îşi ţine umbra. Secretul lor, al oamenilor care, fără să percepem exact, ne zidesc în alcătuiri umane distincte, este faptul că există. Iar întâmplarea că ei sunt parte a propriei noastre realităţi, o percepem doar cu simţurile treze şi cu conştiinţa vie.
Valoarea lor cea mai mare pentru noi este că nu poate fi reprodusă. Ne-au deşteptat fiecare dorul aflării de unul singur – taina ce închide plăcerea şi motivaţia de a trăi frumos.
Ei, călăuzele tainice în această viaţă de oameni asemenea lor, pot fi aflaţi şi cunoscuţi doar de fiecare în parte şi numai în propriul prezent. Nu de tine prin mine, nu de oricare tu prin oricare eu. Atunci când tihna interioară dezveleşte în noi, cu inocenţă şi altruism, icoane umane vii, limpezi sub lumina ochilor, descoperim acel straniu fosfor al vieţii care ne luminează şăgalnic, răscrucile destinului.
Cel ce curăţă copacii, este un privilegiat: va avea rod.
Comandor (r) DUMITRU BERBUNSCHI

ZBOR si SCRIS

Dacă sunt cuvintele trăite stabilopozii exprimării tale în lume, atunci ajungi să te afli spunând ceva, scriind. Din viaţă trăită, eu am deprins firesc şi natural‚ să-mi aflu menirea. Să nu fiu „al nimănui” într-o lume în care ierarhiile valorice dau sens existenţelor simple. Toţi oameni întregi la minte îşi caută rostul lor sub soare, vor să afle la vreme lucrul acela bun pe care ştiu să îl facă, pentru care „zace” în adâncul lor un fir de talent iar cerul le-a rânduit un strop de plăcere şi o picătură de pasiune. Despre care vorbesc în şoaptă, nu-l întind pe gard ca şi covoarele primăvara şi nu-l vor afişa pe sticle pentru celebrităţi şăgalnice, câştiguri uşor cheltuite şi trecătoare iluzii de „nemurire”.
Dar, inevitabil, este o vreme a întrebărilor: bună a fost alegerea?!
Răspuns-ul vine.
Mi-a rânduit viaţa să cunosc oameni care păreau perfecţi pe locul lor, ca parcă rânduiţi şi puşi de Dumnezeu erau – mai bine nu se putea – iar „spaţiul” lor de mişcare, haină le-a fost. Rară potrivire şi reală amintire. Livresc, le spunem comun „privilegiaţi” ai acestei existenţe.
Dar, am trăit deplin şi altă condiţie. Cea mai rară şi perfectă îngemănare a două destine. În fapt, a două mari pasiuni şi a unui mare om. Om simplu. Ca tine şi ca mine. Însă, înzecit mai mult. Nu-s măsurile pământului pentru asta. Pentru că omului, nu orizontalitatea îi este soră. Îi rămâne rudă recunoscută doar într-o contumacie provizorie, pentru că verticalitatea este sensul care se conjugă mai mult la viitor.
Rânduială de viaţă şi nu huzur dobândit, trăind lângă oameni buni, m-am trezit şi eu, un pic mai bun decât eram... Un pic mai „altfel”. Mai aproape de miez. De har. Numai astfel am aflat şi deprins vocaţia: prin înţelegere. Şi muncă. Sunt oameni născuţi să facă foarte bine totul: răspund, prin înţeles şi strădanie, vocaţiei.
Am avut şansa de-a lungul anilor să cunosc oameni “încorsetaţi” între două destine: cel de pilot şi cel de preot, pilot şi colecţionar, pilot şi scriitor. Ajungând succesiv aproape de ei, am înţeles greutate alegerii între două vocaţii. Renunţarea, pentru oamenii aerului, nu-i soluţie de viaţă. Dispariţia uneia dintre ele, totdeauna reclamă frustrare.
Dintre toate, zborul şi scris-ul se îngemănează într-un fel special. Rar. Parcă vin unul din altul, parcă izvorul lor este comun. Frumuseţea fiecăruia celebrează zborul omului şi, prin reluare, spune povestea despre asta. Poate aşa se explică de ce atunci când scriu, piloţii o fac „ca un POEM: tulburător, fascinant, misterios, seducător. Îl citeşti într-o respirare. Şi crezi că POEZIA ZBORULUI ZACE ASCUNSĂ ÎN LIBERTATEA PE CARE O RESPIRĂ ÎN AER ŞI CARE, ACOLO SUS, ÎI ALCĂTUIEŞTE. Şi mai crezi că modul în care ei toarnă simţirea zborului în tiparniţa cuvântului o fac unică, magică, vie.”
Comandor (r) DUMITRU BERBUNSCHI

Puteti citi:

Fotografia zilei:

Filmul zilei :