Newsletter:
Cautare:
 
"Este vremea zborului, sub semnul viitorului"
 
  Pasiunile se nasc singure, traiesc ascunse si foarte rar sunt marturisite. Eu sunt unul dintre acei oameni care a început zborul dintr-o mare pasiune.
Acasa Carti Despre noi Galerie foto Galerie video Noutati Contact

Cartea "Semne de cer senin"

La izvoarele zborului

Articol aparut in revista „Top Gun”, nr. 4 (20 aprilie 2001)

„Semne de cer senin” nu este un simplu roman. Nu este o simpla naratiune despre implinirea celui mai frumos dintre visurile omenesti – visul de zbor. Este mult mai mult decât atat. Este deopotriva o constructie sentimentala si matematica, este o respiratie, este stropul de roua al unei profesii unice, al unei iubiri unice. Cuvintele sunt, aici, simtiri, simtirile sunt semne de cer senin, acorduri cosmice, mesaje care vin din Univers. Visul de zbor se contureaza astfel simplu. Simplu si firesc. Prin asociere a launtrurilor sufletului cu imaginea unui avion in zbor. Prin reizvorarea unui izvor, mereu acelasi si intotdeauna transparent ca un cer de azur. Din momentul in care visul de zbor se profileaza la orizontul prea plin sau prea limpede al sufletului, al destinului, viata celui care a ajuns la acest vis se transforma intr-un soi de traire la cea mai mare intensitatea a fiecarei clipe. Nimic nu este si nu mai poate fi ca inainte.
Pilotul este om al prezentului, al clipei. Toata energia lui, toata viata lui se concentreaza in seninatatea clipei, in trairea ei, in limpezimea stropului de roua, in intensitatea spotului de psiholocatie care-i cerceteaza pozitia in spatiul devenirii. Intregul univers devine clipa, intreaga viata devine clipa de zbor. Pilotul nu este, insa, robul lipei, ci stapanul ei, creatorul ei. Nu este, deci, un supus al zborului, ci un creator al lui, in sensul in care, candva, Schopenhauer spunea ca nici soarele nu ar exista pe cer daca n-ar fi el sa-l vada. Desigur, nu filosoful creeaza soarele. El doar il recreeaza pe cerul gandirii, il creeaza adica pentru el, il transforma in notiune, ii da universalitate conceptuala, filosofica.
Nu tanarul absolvent coborat dintr-un tren intr-o gara din Baragan creeaza zborul. El, zborul, exista dintotdeauna. In visul omului, in speranta ei, in gandirea lui, in aspiratia lui. Dar „Semne de cer senin” – un superb eseu al inocentei si candorii zborului – il re-creeaza in universul sensibil si ideatic al tanarului. De aceea, primul contact cu gara din campie al proaspatului absolvent al scolii de aviatie, care parca si ea contine ceva din misterele vestitului regiment de vanatoare exilat aici, in dunga campiei, adierea primitoare a vantului, fosnetul linistit al frunzelor de porumb, drumul pana in colonie, pana la poarta metalica larga, cu insemnele aviatiei, toate, toate se comprima in monade ale vietii de pilot, adica in clipe unice. „Semne de cer senin” este intrarea intr-un palat si, deopotriva, intr-o arena in care fiecare se lupta cu sine, dar nu in fata lumii intregi, ci in fata lui insusi, este o clipa din desfasurarea unei mari iubiri, a unei aventuri care se anunta ca va dura cat viata.
Eseul-roman de care vorbeam nu este fictiune. Asa cum scrierile lui Antoine de Saint-Exupery nu sunt fictiune, ci trairi nemijlocite. Asa cum romanele lui Doru Davidovici nu sunt fictiune, ci viata traita la cea mai dramatica intensitate. Romanul „Semne de cer senin” este astfel o creatie a creatiei, este o re-creatie a izvorului zborului – a cata oare? – este o floare de colt a unui aviator care tocmai a decolat in viata fara margini a unei unitati de aviatie. Autorul a avut sansa sa traiasca primele clipe ale vietii de pilot si ale formarii sale ca luptator aerian in preajma unor titani ai Aviatiei Militare a Romaniei. Aici, in aceasta unitate de aviatie din Baragan, l-a cunoscut, la mansa si in viata de zi cu zi, in ale scrisului si in ale pauzelor dintre doua zboruri, pe comandorul Doru Davidovici, un mare pilot si, asa cum se va vedea in mod sigur mai tarziu, când Romania va invata sa-si cunoasca si sa-si respecte valorile, unul dintre marii scriitori ai tarii. Autorul este impresionat deopotriva de decolarile cu palier pe care numai Doru le facea, de porthardul de care acesta nu se despartea niciodata si in care avea intotdeauna o carte buna, de cuvintele pe care le spunea, de prezenta lui la popota in curte, la celula, pe pista, la avion. Intr-o zi, autorul acestei carti, locotenent comandorul de azi, locotenentul de atunci, Berbunschi, care cocheteaza dintotdeauna cu arta exprimarii prin cuvantul incredintat colii de hartie, i-a arata ce a scris si i-a cerut o parere, un sfat. Doru i-a spus ca o sa citeasca cu placere ce a scris, dar parerea lui nu conteaza, nu trebuie sa conteze in nici un fel pentru el. pentru ca parerile sunt intotdeauna impartite, subiective,iar un scriitor nu trebuie sa intre in labirintul lor, intrcat se va pierde si nu va mai iesi de acolo niciodata. „Scrie asa cum simti, fii tu insuti, mergi pe drumul tau”. Si Doru a mers el insusi pe al lui. Cu genialitate si un neasemuit curaj. Cu simplitate si acuratete. Pana in ziua in care acest drum s-a frant... Era o zi de aprilie a anului 1989. Baraganul s-a infiorat, pasii pilotilor n-au mai fost aceiasi, cinele lui Doru a tot plans o vreme prin curtea regimentului dupa stapanul sau care nu mai cobora din avion… Dar zborul a continuat… El nu poate fi oprit.
Si tot aici, in aceasta unitate, autorul romanului-eseu, al romanului-respiratie, „Semne de cer senin”, a avut sansa sa-l cunoasca pe comandorul Dorel Luca, unul din asii Aviatiei Militare a Romaniei. Doru si Dorel au fost prieteni. Sunt si acum. Dorel se duce adesea la crucea lui Doru din campia nesfarsita, undeva intre virajul doi si virajul trei, acolo unde drumul prietenului sau s-a frant, si ii spune o vorba buna. Desigur, despre zbor, despre oameni, despre marile iubiri ale aviatorilor… Iar acolo sus, intre cer si pamant, Dorel face cu avionul ceea ce nimeni nu a facut vreodata…
Doru si Dorel sunt eroii unui roman scris cu viata, in viata, pe viata. Sunt legende ale aviatorilor. Sunt realitati si simbloluri, sunt semne de cer senin. Sunt repere ale unei profesii fara seaman. Sunt argumente ale unei mari iubiri.
„Semne de cer senin” nu se citeste. Se sorbe. Se respira. Se traieste. Pentru ca este aer. Pentru ca este viata. Pentru ca este simtire. Pentru ca este izvor. Pentru ca este zbor. Zbor adevarat. Dramatic si frumos. Cartea lui Berbunschi este o poezie despre renasterea intr-un pilot a unui etern izvor. Izvorul zborului.


Gen. (r) GHEORGHE VADUVA

&&&

SEMNE DE CER SENIN

- fragmente -

de DUMITRU BERBUNSCHI

În loc de prefata:
De la Icar încoace, desprinderea de pamânt si zborul a ramas o îndrazneala grea, compensata numai de promisiunile cerului. A scrie despre zbor, oameni si avioane, chiar daca între un zbor si alt zbor traiesti pe un aerodrom, este o îndrazneala si mai grea. Ea seamana cu primul urcat în cabina avionului si cu ceea ce urmeaza dupa, care este si mai greu…

Capitolul 1

AERODROMUL

Pajura de tabla

Cu doua semnale scurte si scrâsnet tipator de roti înfierbântate sub presiunea sabotilor, trenul opreste în gara. Cobor. Apoi, dupa un fluierat prelung, vagoanele se pun din nou în miscare. Ramân brusc singur locuitor al peronului modest. Ca o pânza cenusie, din toate partile se întinde pustietatea.
Putinatatea decorului îmi produce în suflet un gol adânc, cu iz salciu de iluzie spulberata. Ramân o clipa locului, ca pentru reculegere, privind la peretii caramizii, macinati de vânt si apa ploilor. La doi pasi de mine a aparut seful garii, ca un paznic de far. Ma priveste suspicios. Port pe umar o geanta, sub bratul stâng am câteva ziare, iar îmbracamintea mea nu pare sa-i spuna mare lucru. Mai ridic o data ochii spre tabla scrisa cu alb pe un fond îngrozitor de albastru, apoi mi-i cobor spre omul în uniforma din fata mea.
- Ziua buna!
- Sa traiti!
- Caut un aerodrom. Cum zici ca-l pot afla ?
Ceferistul se dumireste:
- Aha! Ia-o matale pe drumul din spatele garii si tine-o înainte. O sa ajungi la o poarta de fier. Acolo e.
Privesc în jur, cautând parca un chip cunoscut de care sa-mi agat singuratatea. Nu zaresc nici unul. Sorb câteva înghitituri de apa de la cismea si pornesc, urmat de un câine prafuit si plin de scaieti.
Strajuit pe ambele parti de plopi, drumul spre aerodrom pare o alee de promenada, deasupra careia se arcuieste verdele intens al frunzelor. În departare se vad câteva locuinte. Împrejur, câmpie. Iutesc pasul…
Ziua asta nu e o zi obisnuita. Nici drumul si nici gândurile, la portile carora bat amintirile…
Nu pot sa-mi dau seama din ce aluat s-a plamadit în mine partea aceea sensibila care a adunat mai apoi în jurul ei restul, adica tot ceea ce aveam sa învat mai târziu ca se numeste aviatie. Si nici nu stiu ce izvor a nascut în mine setea de zbor. Când ?
Poate atunci când echilibrul universului meu de copil sarac era tulburat de zborurile mute ale planoarelor aeroclubului din Iasi. Aterizarea câtorva pe miristile din prejma Flamânzilor stârnea adevarate vijelii de bucurie. Cetele de copii se puneau în miscare si larma lor umplea tot satul. Alergam "in corpore" spre locul miraculoasei aparitii. Cercetam aparatul cu o curiozitate bolnava si nu întelegeam nici în ruptul capului cum oamenii aceia, care nu pareau nici prea tineri, dar nici prea batrâni si nu aveau nici aripi si nici coada cu pene, puteau sa zboare pe deasupra caselor în bâzdâgania ce zacea ca o aratare cereasca ranita, pe covorul galbui al miristii.
Sau poate ca atunci când mi-a trebuit o seara întreaga sa ma linistesc din plânsul meu nauc, ajutat si de câteva palme de-ale mamei, pentru faptul teribil de grav ca, fiind prea mic, nu reusisem sa ajung la locul cu pricina pâna când, pasarea la remorca, avionul-mama îsi luase zborul spre casa. Necazul meu a fost ca puiul de avion aterizase pe un câmp cu lucerna proaspat cosita, iar eu, ca sa fiu mai sprinten, îmi abandonasem încaltarile pe drum…Am privit spectacolul de departe, resemnat în fata întinderii de tepi ti cu sufletul meu mic sfâsiat de durere, plângând.
Ori poate în vara aceea târzie, când ascuns într-un lan de in, aruncam, cu rautatea mintii necoapte, cu pietre într-un avion utilitar ce împrastia insecticide fara sa ia seama la pericol…Aflasem ca un avion în zbor poate exploda daca este atins de un corp strain asa ca piatra mea…Contrar însa dorintei mele nebune de a asista la o catastrofa aeriana, nimic nu s-a întâmplat, afara doar de faptul ca vreme de vreo doua saptamâni m-a mâncat îngrozitor pielea de la insecticid.
Sau poate în noptile verilor calde când ma zbateam în somn si aruncam asternutul de pe mine ca aripile sa-mi creasca, pentru ca visele mele colorate sa se deruleze pâna la sfârsit, iar zborul meu nestingherit si calm sa taie universul peste puzderia de case si oameni care ma priveau înmarmuriti…
Atunci oare sa se fi iscat în mine dorul de zbor ?! Cine mai stie ?! Stiu doar ca întâmplarile acelea ramase într-un colt de memorie si astupate de colbul fin al trecerii prin lume au stârnit mai târziu un imbold ascuns care salasluieste în noi, poate în fiecare si care ne cheama, ne îndeamna atâtator sa învingem barierele obisnuitului pentru clipa aceea rara în care simti pâna în maduva oaselor cerul sub picioare…
Un timp, gândul la zbor, a lâncezit în mine mai mult potolit de mama cu vorba: "Lasa ca-ti dau eu tie avioane!...Vrei sa-ti rupi gâtul? Mai bine ti-l rup eu…Eu te-am facut, eu îti fac capatul…" Pe moment ramâneam fara replica. Însa în ascuns, începuse sa-mi umble mintea poate mai mult pentru a nu-i sta în tipare mamei care, banuiam eu, va ceda.
Tata, mereu îngândurat si tacut, avea alte probleme pe vremea aceea. Pastra un aer rezervat fata de duelurile mele cu mama, intervenind rareori, neconvingator: "Tu, femeie, mai lasa-l în pace…" Mama nu-l rabda: "Tu sa nu-i spui nimic! Lasa-ma pe mine sa-mi bat gura…Nu vezi ce bazaconii îi umbla prin minte?! Într-o buna zi o sa ti se urce în cap. Ca numai tu îi cauti în coarne si îl lasi de capul lui…" Peste revolta mamei, tata ramânea la fel: "Nu vezi ca nu stie ce spune ?! Când va creste mare are sa vada el cum vine treaba cu meseriile astea. De-ar fi sanatos…" Mai apoi lucrurile s-au legat într-un iures nestavilit încât nici eu si nici ei nu am avut timp prea mult pentru decizii cu greutate. Liceul militar, scoala militara si acum … aerodromul.
Norii s-au mai rarit. Lumina patrunde piezis, dintr-o parte. Aerul începe sa se încalzeasca, spulberând boarea diminetii. Privesc în urma. Mi se pare ca drumul e atât de lung încât nu-i vad capatul iar eu nu ma aflu aici, ci în alta parte, suspendat în timp, napadit de amintiri si întepat de sperante calde.
M-a trezit parfumul placut al florilor de salcâm. În dreapta, chiar de lânga drum, începe o padurice. Printre trunchiurile aruncate spre cer se zaresc blocuri de locuinte. Au aerul unor case vechi, roase de timp si grele de toate câte or fi vazut în viata lor de case. Câtiva copii se joaca într-un parculet. În rest, liniste. Doar bataile disperate ale unei ciocanitori în trupul unui salcâm batrân ajung pâna la urechile mele, aduse de vânt.
Las în urma un magazin si o crâsma si iata-ma la capatul drumului. Am în fata o poarta metalica vopsita într-un bleu neuniform. Pe mijloc, zavorâta în patru suruburi zdravene, zace rastignita o pajura din tabla. Are în stânga si în dreapta ei doua litere masive: A si V. Dar asta aveam sa descopar mai târziu, dupa ce trecusem pe acolo de nenumarate ori. Acum, în prima zi a sosirii mele, vedeam doar poarta, ca un prag peste care paseam în lumea aerodromului.
Ma opresc la intrare putin descumpanit. Dincolo de poarta se deschide o alee flancata de un gard viu, înalt de vreo doi metri. În jur e o revarsare de verdeata care se ridica, tragând seva pamântului în sus, în vârfurile salcâmilor. Nu se vad cladiri. Pâna departe, unde aleea se îndoaie spre dreapta, acelasi culoar uniform îmbracat cu verdele pamântului si stropit cu pete mici de lumina galbuie. Nici urma de asemanarea cu ceea ce "construisem" eu legat de chipul unui regiment de lupta. Privesc strain si pentru o clipa, ma cuprinde iar senzatia de gol ce ma urmarea de când pusesem piciorul pe peron. Stingherit, aproape ca nu stiu ce sa mai fac. Lânga portita de intrare dispusa lateral zaresc un om în albastru. Se foieste pe scaunul lui uitându-se la mine cercetator:
- Dumneavoastra…pe cine cautati ?
- Stiti, eu am venit aici…, încerc sa-i explic, dar n-apuc sa duc vorba la bun sfârsit. Îmi face semn sa-i prezint un document de identitate. Ma execut. Din buzunarul de la spate scot buletinul si ordinul de serviciu. Îsi pune la rândul lui ochelarii si se dumireste…
- Sa traiti!
- Sunt absolvent si am fost repartizat în aceasta unitate.
Omul ma priveste, parând ca îmi masoara înaltimea cu ochii.
- Aaa…De ce nu spuneti asa ? Bine ati venit si Doamne-ajuta! Sa fie într-un ceas bun, a mai zis maistrul militar din fata mea si mi-a întins mâna cu un gest larg, ceremonios. Pilot ?
Ezit o clipa. În vene sângele îmi goneste ca un nebun, un val de sudoare mi se prelinge pe sira spinarii în jos, iar inima hodorogeste în piept…Port în buzunar un brevet de pilot militar, în taina ma mândresc cu el, dar orele mele de zbor, prin putinatatea lor, striga…Îngân un "Da" mai mult soptit si îmi strâng hârtiile din mâna omului. Se aseaza din nou pe scaunul de unde se ridicase, lasându-ma sa pricep ca pot intra.
- Au mai venit si altii ?
- Mai sunt câtiva pe la pista, îmi spune; apoi, cu un gest precipitat, îsi cerceteaza ceasul de la mâna: Trebuie sa decoleze îndata sonda meteo…
- Pista unde e ?
Ma priveste scurt, iar în ochi am impresia ca-i citesc dojana: "Cum, nu stiti ?!" Schitez un zâmbet fortat.
- Mergeti înainte si mai întrebati. E destul de departe. De la prima intersectie, la stânga. Se zaresc avioanele!
Plecasem deja…

Lumina diminetilor viitoare

Eram stapânit de emotie. Nu stiu daca se vedea în exterior, dar o simteam în mine rostogolindu-se prin fiecare ungher. Inima îmi batea în tâmple, aveam în suflet o bucurie tremuratoare, gândurile curgeau învolburate dinspre tot ce a fost si a ramas în urmam spre acea zi noua, ca o punte între visurile mele si realitatea ce începea sa-mi cotropeasca fiinta.
Nu mi-a fost greu sa ajung la pista. Fara prea multe întrebari, condus de un simt anume ca o chemare, m-am trezit la marginea câmpului de zbor. Un câmp imens, confundat în departare cu Baraganul. Nu-i zaream marginile, îi ghiceam doar tivitura cu albastrul cerului boltit deasupra ca o jumatate de sfera. În zare, sub ploaia razelor de soare MiG-urile luceau limpede. Gândul iscat într-o minte de pilot tânar s-a desprins cu iuteala fulgerului…Vedeam pista. Simteam sub talpi mângâierea încheieturilor betonului. Sageata închipuirii mele gonea si parca nu mai era gând ci devenise avion, împins spre cer de inima lui de otel. Acolo unde pamântul pe care calcam se unea cu cerul, gândul s-a desprins avântat, croindu-si drum pe cararile nevazute ale vazduhului. Atunci în clipa aceea, am înteles drumul meu. Truda.
Zbaterea continua. Am înteles bine ce am de facut si pentru ce am razbit pâna acolo. Sa fi fost un prag ?! Pateu da. Fiindca dincolo de el era aerodromul, un aerodrom adevarat si nu închipuit, erau avioanele si oamenii, iar mai presus de orice era zborul supersonic, "omenescul zbor supersonic" care m-a purtat pâna acolo în buza pistei si pe care eu trebuie sa-l întretin, sa-l port mai departe ca pe un blazon al barbatiei, ridicat drept pavilion în lumina diminetilor viitoare…
M-am oprit si mi-am rotit privirea. Vroiam sa ma bucur deplin de clipa traita. Se decanta în mine trecerea lina de la o stare vecina visului la cea de realitate, voiam sa ma satur, îndelung înfometat, cu miezul dulce al acelei sosiri asteptate de atâta timp. Intram într-o viata noua. Aveam în fata un viitor ce începea chiar de la picioarele mele…
Betonul frigea. Aerul, acum clocotind, dansa jos acoperind fata pamântului cu o apa ireala. Avioanele luceau iar argintul lor picura acoperind betonul si facându-te sa crezi ca au aripi nesfârsite. Oamenii îsi vedeau de rosturile lor. Nu am vazut sefi. Nu am auzit ordine. Doar avioanele aliniate în linia de pornire, asteptau…
Întâlnirea a decurs simplu. Cuvinte de bun sosit, priviri întrebatoare, zâmbete ascunse de ironie, glume. Eram împresurat, nu stiam cui sa raspund. Fiecare avea un nume nou pentru mine. Nu puteam sa le retin. În cap intrau toate dar ramâneau putine, încercam sa fiu atent confectionându-mi o atitudine rezervata, nu reuseam iar chestia ma enerva, îmi producea un soi de ciuda de care aveam sa fiu scapat de Bibi, dar nu atunci ci mai târziu, dupa ce avionul sonda îsi începuse rulajul pentru intrarea la pista, adulmecând vazduhul, pregatindu-si decolarea.
Stateam în fata celulei de alarma, o cladire joasa, pitita între tufe de pini. La intrare are un fel de umbrar sub care dorm câteva banci asezate în forma de "U".
Pe Comandant îl stiam de când eram în scoala. Venise la noi pentru o discutie legata de zbor si avioane. Orientare profesionala…Nu îi retinusem bine trasaturile, dar îmi ramasese încrustata în memorie atitudinea dezinvolta cu care umbla printre oamenii ce îl cunosteau si printre noi, cei mici, care îl recunosteam, slalomul lejer printre date si notiuni strict profesionale, întoarcerile imprevizibile la radacina ideii de zbor.
L-am vazut apropiindu-se pe aleea îngusta. Am avut o tresarire si cred ca obrajii mi-au luat foc.
- Ai venit ?
Ramân mut, privind tâmp în jur, de parca altcineva trebuie sa raspunda.
Limpezindu-ma, încerc o formula de raport în timp ce ma schimonosesc într-o pozitie cât mai apropiata de cea de "drepti".
- Bine, bine! Sa mergem la masa, spune si o ia înainte. Ca un stol la auzirea unui semnal anume se ridica toti. Ma alatur lor. Sunt surprins de modul cum m-au primit. Parca traiam de mult timp împreuna si numai un vânt rau m-a purtat o vreme departe, ratacindu-ma.
Prins în discutii, nu-l vad pe Bibi apropiindu-se. Îl simt doar în stânga mea. Încetinesc pasul si ma întorc spre el, fara sa-i las timp sa spuna ceva:
- Te prind straiele de zbor…!
- Lasa glumele. Când ai venit ?
- Odata cu ziua asta care, uite, va fi senina, îi spun si ramân cu fata spre el, ca sa-i sesizez reactia…Ma priveste iar de parca un amanunt esential îi scapase.
- E clar. Aici nu ai nici o sansa sa te mai vindeci, dar asta este treaba ta…
- Vorbesti din experienta ?
- Tu ce crezi ?!...
Nu cred nimic. Nici nu-l iau în seama. Sunt bucuros si asta conteaza…

Semnul

Sala de mese, gustarea, multimea de glasuri, privirea întrebatoare a chelneritei ramân în urma. Sunt afara. Toti plecau spre linia de avioane.
- Stai sa vezi o decolare.
Ma simt prins de brat. Bibi îmi întinde palma desfacuta cu o cheie de care spânzura o sfoara ca de pus copiilor la gât sa nu o piarda.
- Probabil esti obosit. Mergi si te odihneste. La parterul blocului burlacilor, a doua pe stânga.
- Si care e blocul burlacilor ?!
Îsi misca mâna a lehamite.
- Întreaba la poarta…
- Zbori si tu ?
- Am o iesire la urma, lânga gard. Lasa ca ai sa vezi. Acum, mai bine pleaca…
Am ridicat mâna în semn de salut, Bibi mi-a raspuns cu acelasi gest si a plecat alergând sa-i ajunga din urma pe ceilalti.
Îi priveam si parca îmi parea rau ca nu sunt cu ei. Erau piloti de vânatoare cu tot ce presupune notiunea, iar eu un mucos venit sa ma vindec de zbor într-un regiment de lupta despre care stiam tot atâtea câte am stiut despre palatul lui Rosu-Împarat din povestile copilariei. Îmi era, sincer, o ciuda nebuna. Inevitabil trebuia sa accept un timp conditia tâmpita de pilot neinstruit care se prosterneaza supersonicelor ca în fata unor icoane si uita de la un zbor la altul numarul treptelor de pe scara rosie a urcatului în cabina…
Mergeam. Eram doar eu si revolta mea. Nici n-am vazut avionul sonda ce se apropia vertiginos. M-a ajuns mai întâi zgomotul motorului ce se izbea de pista, de pamântul întelenit, de cladirea mare a punctului de conducere a zborului, întorcându-se frânt în urechile mele. MiG-ul coborâse pâna la câtiva metri de sol, dar cu o viteza mult prea mare pentru a ateriza. Brusc, s-a însurubat în trei tonouri pe dreapta, scurte, rapide. Cu un zgomot înfundat a slobozit în coada o jerba de foc galben-portocalie lunga de câtiva metri, a repetat tonourile pe stânga si apoi, cu o miscare energica, si-a arcuit traiectoria înfigându-si tubul Pitot în aerul de deasupra, înaltându-se pe verticala ca o lumina alba, aprinsa de razele soarelui… Înmarmurit, l-am urmarit pâna sus, departe, acolo unde s-a contopit cu fundalul azuriu al cerului care, vedeam atunci, se limpezise complet, aratând ca un cristal veritabil. "Semn bun de cer senin", m-am gândit si m-am întors pe calcâie, hotarât sa-mi înec obida într-un somn adânc, fara vise, în garsoniera lui Bibi de la blocul burlacilor…
Nu mi-a fost greu sa-l aflu. Un cub napadit de liliac si purtând o bentita de tigla rosie pe vârful tuguiat, ochiuri de geam împestritate, usa data în laturi.
De cum am intrat m-a izbit un aer racoros si umed, ferit de biciul fierbinte al soarelui. Gândul la odihna s-a schimbat în dorinta. Mi-am cautat cheia. Înainte de a deschide m-am oprit. Mi se parea ca violez un teritoriu ce înca nu-mi apartinea…În cele din urma, am cedat. Nevoia de odihna a învins în mine sfiala, desi ma asteptam ca un glas iscat de nu stiu unde sa-mi strige în spate: "Hei straine, ce cauti aici ?..."
N-a strigat nimeni. Interiorul m-a acceptat.
Spatiul modest al garsonierei începea cu holul mic, tencuit într-un alb sters. În stânga usa de la baie, o chiuveta si un dus. În camera mare doua canapele extensibile asezate de o parte si de alta, sub geam o masa si doua scaune, într-un colt un dulapior mic ce tinea loc de sifonier, iar în cel opus niste rafturi improvizate pe care dormitau câteva carti. Am privit sceptic canapeaua din dreapta, mi-a parut prea scurta, am ales-o pe cea din stânga si, fara sa mai stau pe gânduri, mi-am dat jos pantofii si m-am întins. Eram nespalat si plin de praf. Parul îmi era îmbibat de transpiratie. Miroseam. Peste toate acestea însa, a cazut ca un bolovan greu oboseala.

Lopatar patru

M-am trezit împins cu fata în perna de o palma mare ce îmi cuprinsese ceafa. M-am întors. Lânga patul meu statea Bibi. Avea fata pierduta într-un zâmbet strâmb, iar în mâna stânga purta un pachet.
- Scoala-te si manânca!
Prin perdeaua trasa se zarea amurgul sângeriu. Ochii îmi erau împaienjeniti. Trupul înca nu se trezise. M-am privit în oglinda: aveam mustata zburlita, iar pe obrazul drept o urma rosie de forma ceasului de la mâna. Dormisem bustean.
Bibi si-a aprins o tigara, statea întins pe cealalta canapea si slobozea fumul în rotocoale mici.
- Ai zburat ? l-am întrebat eu, în timp ce-mi desfaceam pachetul hotarât sa înfulec ceva.
- Am zburat, dar mai bine nu zburam…
- De ce ?
Bibi izbucni:
- A fost o vreme în care totul mergea perfect. Faceam niste aterizari care ma ungeau pe suflet, lucrurile se legau firesc si simplu, aveam senzatia ca stiu destule ca sa pot stapâni avionul, zilele de zbor se succedau iute, ma urcam în avion ca si cum as fi mers la o plimbare a dracului de placuta, toate bune si frumoase pâna când, fara sa realizez imediat, viata de aerodrom a luat o alta turnura.
- Te-ai schimbat tu, ori …?
- Pe dracu', a spus mai mult strigat si s-a ridicat nervos, masurând cu pasul distanta pâna la masa pentru a-si apropia scrumiera. Ce schimbare vezi tu în mine, când zilele de zbor s-au rarit ?! Ba nu avem cauciucuri, ba nu avem ulei, ba vremea nu tine cu noi si pe deasupra, nu stiu ce ordin ne leaga de pamânt…
- Stai! Lasa-ma usor. De unde sa stiu eu toate astea ?!
- Nu le stii, dar ai sa le simti. Mai bine tac. Nu de alta, dar nu vreau sa te descurajez, a mai spus si a facut un semn cu mâna a renuntare.
Terminasem de mâncat. Am strâns hârtia cu ce mai era în ea si l-am întrebat din ochi de un cos de gunoi.
- Vezi în baie, mi-a spus si cu un gest putin nervos si-a stins tigara, turtind-o în fundul scrumierei apoi a disparut printre usi fara sa mai adauge ceva.
Eram din nou singur. Linistea camerei devenise brusc sinistra. Simteam cum ma afund într-un necunoscut pentru care nu eram pregatit.
Am tras geanta lânga pat si am început sa despachetez lucrurile de stricta necesitate: trusa de barbierit, uniforma, costumul de zbor…Eram la baie si tocmai îmi asezam pe policioara de deasupra chiuvetei câteva lucruri, când Bibi a revenit, cu o sticla de "Feteasca alba". A scos de nu stiu unde doua pahare de forme si dimensiuni diferite, le-a pus pe masa si apoi a turnat din lichidul de culoarea paiului. Cu un pahar în mâna, mi l-a întins pe celalalt si a ramas într-o pozitie de asteptare. L-am luat.
- Bafta!
- Sa fie, am zis si am baut. Vinul avea un gust placut iar gâtul meu, uscat de somn l-a primit bucuros.
- Stai singur aici?
- Nu, stau cu Mosu'. Cred ca-l stii. E plecat în concediu pentru vreo luna de zile.
Îl stiam pe Mosu si chiar ma bucuram sincer de concediul lui…Pentru o vreme aveam asigurat un pat. Bibi mi-a citit gândurile:
- Daca vrei, poti ramâne la mine pâna vei gasi o casa.
- Multumesc, am raspuns si am revenit la geanta abandonata lânga pat. O grija mai putin…
- Ar fi totusi o problema, mi-a spus Bibi vadit încurcat si a întins mâna ramasa libera spre tentativa de sifonier din colt.
I-am dat asigurari ca ma descurc. Mi-am rânduit hainele de-a latul patului, le-am pe cât posibil dupa destinatii si am descoperit în final ca trei cuie ceva mai lungi îmi rezolvau rezonabil nevoia unui sifonier…Pe deasupra, aveam la picioare un maldar de coli folosite la împachetat, cam mototolite, dar asta nu ma incomoda.
- Trei cuie gasesc la tine?
S-a ridicat si mi-a adus, probabil din vecini, trei cuie mari si un fier bombat la un capat. Ochisem de la bun început peretele alb - sters al holului. Am întins colile de hârtie ramase ca prin minune întregi. Bibi ma privea rezemat de tocul usii, a intrat apoi în camera, am auzit un zgomot de sertar tras si s-a înfiintat în spatele meu cu un pumn de pioneze. Am vrut sa chiui dar n-am chiuit. Cu hârtia prinsa în josul "cuierului" am început sa-mi orânduiesc hainele: în primul cui de la usa uniforma, la mijloc hainele civile, iar în celalalt cui, costumul de zbor. Simplu. M-am dat un pas înapoi si mi-am privit o clipa opera…
Bibi revenise pe canapea si fuma. Am ridicat paharul si am sorbit din nou.
- Si cum spuneai ca-i viata aici?
A ramas câteva minute tacut. Îi vedeam pe fata efortul de a se aduna, nu-i era usor sa vorbeasca iar eu îi ceream mult prea mult într-o singura întrebare.
- Esti sigur ca ti-ar ajuta la ceva ce pot sa-ti spun eu ?
- Nu-ti fie teama, sunt printre cei care nu dezarmeaza usor în fata evidentelor crude.
- A, nuuu! Nici nu-mi pun asemenea probleme. Te stiu cât de cât ca sa pot fi convins ca nu vei da înapoi. Voiam sa-ti spun ca viata aerodromului, viata oamenilor care traiesc aici, s-a diluat. Vremurile s-au schimbat. Anii aceia, stii tu care, au ramas doar în cartile lui Doru Davidovici si în amintirile celor mai batrâni. O sa-i cunosti. Sa-i urmaresti cu atentie si vei simti foarte limpede asta!
- Stii, totusi nu înteleg…în mare parte oamenii sunt aceiasi. Slujindu-l pe Maria Sa ZBORUL, pe nesimtite îi devin supusi…
- Usor! Nu vorbesc despre asta. Vreau sa-ti spun ca, în timp, pilotului i s-a strâmtorat libertatea de manifestare a ceea ce este el în esenta. Ordine, prevederi si instructiuni au venit din toate partile, l-au încorsetat într-un sistem greoi de pregatire, obligându-l sa-si supuna vointa, sa si-o ordoneze în directii impuse ca într-un coridor strâmt prin care, pentru a trece, ai numai un singur sens.
- Acum înteleg. Esti predispus…
- Lasa predispunerea, m-a întrerupt el. Esti fortat de împrejurari sa-ti suprimi doza minima de libertate profesionala, sa-ti semnezi singur deprofesionalizarea.
- În situatia asta îti ramâne o scuza, desi pilotului nu-i sta bine sa caute scuze. Abaterea este o manifestare a legilor naturale. Face parte din tine, apartine oamenilor si nu porti întreaga raspundere pentru aparitia ei. Greseala nu este vina, ci necazul tau…
- Perfect! Dar, convinge-i si pe "ei" de adevarul tau…Cât timp pentru orice schiopatare esti împuscat în aripa, mirosul prafului de pusca te urmareste ca un blestem…Esti naiv, Foozie!
Am tacut. M-am strâns gramada ca într-o cadere libera. Nu mai stiu cât am ramas asa. Bibi mi-a respectat tacerea. Într-un târziu m-am întins spre masa, am luat paharul si am baut. Tot. Pâna la fund…
Lumina slaba a becului atârnat de tavan turna peste toate o pâcla unsuroasa. I-am spus ceva lui Bibi, probabil un banc, a râs copios si a turnat iarasi în pahare. S-a spart linistea…
M-a purtat pâna am ametit prin toate ungherele unitatii, prin hangare, prin popota si prin sala de pregatire, de la "casa alba" la "casa galbena", am facut un popas la celula de alarma si apoi am " decolat" de câteva ori, ne-am întors sau nu ne-am mai întors, am "murit putin cu fiecare" si iar am înviat, pastrând hotarârea ca, indiferent ce va mai fi, sa ne ferim aripile de împuscaturi…Am picurat câtiva stropi de vin pe podea. O clipa, am tacut. Apoi, iar am luat-o razna. Bibi m-a pus în tema cu bârfa locului, sefii erau si ei pe acolo ca în mai toate discutiile subordonatilor, am facut câteva ocoluri prin "fauna strazii" pâna când ne-am linistit fiecare în patul lui, învelindu-ne gândurile cu ceea ce atunci si acolo, în parte, aveam: el amintiri, eu, sperante…Ingrata conditie de lopatar patru…
Vinul se terminase. În camera plutea fumul cenusiu al tigarilor. Bibi a deschis geamul. Era destul de târziu. Dintr-o parte, tremura peste câmp lumina argintie a lunii pline. Racoarea noptii îmi facea bine. Gândurile se întorceau acasa, intrau în mine pentru odihna. Ultimul, venit mai greu, înainte de a nu mai sti nimic, a zabovit o clipa sub frunte, nehotarât: în seara venirii mele am baut; nu stiam exact pentru ce; am baut poate pentru ziua aceea de început, pentru zilele ce urmau, pentru aerodromul care începea chiar din camera noastra cu pereti înalti si caruia, simteam eu, începeam sa-i apartin.
Apoi, nu mai stiu.

Acceptarea

Patrunzi greu în viata unui aerodrom.
Chiar daca primele zile îti smulg pareri generale cu care te împaci usor si gândurile se linistesc, crezi ca ai aflat totul si nimic nu te mai poate surprinde, totusi, nu este asa. Deasupra vointei tale de a patrunde si întelege planeaza fatal legile nevazute ce guverneaza existenta oamenilor acestor fortarete izolate. Nu le vezi si nu ti le striga nimeni în fata si numai atunci când începi sa te convingi singur si sa lamuresti pe cei în mijlocul carora traiesti, ca ai venit ca sa ramâi, ca nu esti pus pe calatorii fara tinta, despartite de o primavara sau o toamna, între doua sezoane de vilegiatura profesionala, începi sa le simti. Afli ca niciodata nu le vei trece fortându-le. Cunosti cetatea daca joci cu cartile pe fata. Fara compromisuri.
Aveam zile bune de când eram pe aerodrom. Drumurile mele la pista se îndesisera. Treceam pe lânga avioane smerit, cautam sa aflu cât mai multe încercând sa par degajat, dar îmi alungam cu greu stângacia.
Dupa absolvire, "aterizasem" în regiment sapte piloti. Ne-am rupt greu de obiceiul format în anii de calugarie fortata în scoala militara. Umblam peste tot împreuna. Când unul dintre noi ramânea singur, descoperit, ca un pui întarcat prea devreme de mama lui, lucrurile se schimbau brusc. Deveneam vulnerabili, ne bâlbâiam si ne pierdeam cuvintele. Timizi, coplesiti de tot ce vedeam, nu aveam curajul sa vorbim daca ceilalti nu erau de fata. Nu aveam înca discernamântul necesar care sa ne ajute sa ne desprindem, în sfârsit, de cârd. Eram în continuare fideli cuibului în care ne formasem: Manole ideolog, Piticul cu aranjamentele, Biba cu orientarea, Mircea sef în probleme de subteran si dedesubturi, Rata agitator, Patrocle delegat la discutiile în contradictoriu, Ciuru' lider neîncoronat, iar eu…, pe lânga ei. Strigam nevoile în acelasi glas si nu aveam clara în minte masura în care existam independent unul fata de ceilalti.
Cu timpul, rândurile s-au rupt. Liniile de plutire s-au despartit, ambarcatiunile s-au vazut nevoite sa înfrunte marea cu forta propriilor vârste.
Mi-am cautat prieteni. Am învatat sa nu rup oamenii de la treburile lor si sa-i las sa-si desavârseasca munca, sa-i ascult fara sa vorbesc si sa le respect tacerea. Eram schimbator. Traiam din compromisuri. Omoram timpul de pe o zi pe alta sufocându-ma în discutii plictisitoare. Nu zburam. Si poate de asta toate curgeau, nu stiu daca spre bine sau rau, poate asa trebuie sa fie, ca în sfârsit creierul sa se trezeasca definitiv si sa înceapa a cauta sa puna întrebari, sa gaseasca raspunsuri viabile.
…A urmat timpul serviciului de lupta. Aerodromul de la vânatoare traieste ca un ochi urias, vesnic treaz, care pândeste colturile cerului. Permanenta lui este veghea.
La celula de alarma era Hent. M-a întâmpinat cordial. Mi-a facut semn sa urc în cabina avionului din "gradul doi". Asteptam. S-a asezat pe marginea cabinei si cu un glas blând m-a întrebat:
- Spune Foozie!...
- Am început.
- Cabina avionului reprezinta locul unde pilotul, legat în chingi, îsi câstiga pâinea cea de…
În secunda urmatoare simteam cadranul vitezometrului încercând sa-mi sparga fruntea. Ma simteam ca si cum as fi înghitit un mar întreg, iar dupa ceafa îmi statea un bolovan cu forma de pumn…
- Trezeste-te si lasa poezia!...
Am început sa turui despre tot felul de contacte si butoane, manete, cadrane si indicatoare, panouri si pupitre. Oricum, nu mai stiu daca le-am spus pe toate cele 268 câte sunt. Dar mai stiu ca Hent m-a luat binisor la vorba si m-a purtat prin toate zborurile lui trecute, prin zborurile mele viitoare, m-a ridicat si m-a coborât pâna când, amortit si rasturnat în toate gândurile mele vechi, am coborât treptele scarii si am ramas lânga el, având figura celui mai supus pamântean. În ochii mei, Hent nu mai era adolescentul ratacit prin piloti, mustata lui de muschetar îi schimbase dintr-o data fizionomia, întelegeam ceva din tot ce înseamna sa fii pilot clasa întâi si m-a pomenit fara sa simt cu un sentiment nou, ciudat, încrustat în inima. Sa cunosti…, sa zbori…, sa muncesti si apoi sa poti zâmbi condescendent celorlalti…
Mult mai târziu am priceput si mai bine ca numai acolo, în buza pistei, afli adevarul despre meseria ta si poti, dintr-o privire în tine si în ceilalti, sa-i masori însemnatatea. Daca atunci când esti departe de aerodrom, îsi pot face loc în sufletul tau si îndoieli si temeri, nejustificate uneori, când intri în casa ce-ti pregateste plecarile si care îti primeste apoi întoarcerile, lucrurile se schimba. Renaste în adâncul tau o forta uriasa care te întareste. Încalti ghetele de zbor si strângi snururile costumului de compensare cu un soi de bucurie, te înarmezi cu o cutezanta aproape salbatica, iar incertitudinile dispar supte de umbra hotarârii. Devii alt om. Un om al aerodromului.


Pret: 25 leiSunteti interesat de acesta carte? Comanda cartea >>Sumar titlu

Cititi despre zbor:

Cartea "Radacini de zbor"

RADACINI DE ZBOR - fragmente - de DUMITRU BERBUNSCHI MOTO: ,,Daca am pierdut controlul avionului sau daca nu mai sunt capabil sa determin pozitia acestuia în spatiu, CATAPULTEZ indiferent ce se va spune despre mine. Ma voi gândi atunci numai... :: continuare ::

Puteti citi:

Fotografia zilei:

Filmul zilei :