Newsletter:
Cautare:
 
"Este vremea zborului, sub semnul viitorului"
 
  Pasiunile se nasc singure, traiesc ascunse si foarte rar sunt marturisite. Eu sunt unul dintre acei oameni care a început zborul dintr-o mare pasiune.
Acasa Carti Despre noi Galerie foto Galerie video Noutati Contact

Cartea "Radacini de zbor"

RADACINI DE ZBOR

- fragmente -

de DUMITRU BERBUNSCHI

MOTO: ,,Daca am pierdut controlul avionului sau daca nu mai sunt capabil sa determin pozitia acestuia în spatiu, CATAPULTEZ indiferent ce se va spune despre mine. Ma voi gândi atunci numai la sotie si copii." (Principiu promovat în Aviatia Militara Americana.)


Decolez în lumina palida a unei zile de primavara timpurie. Am îmbracat hamul primei cabine. Sub chingile cabinei a doua se afla Vali Portan.
Ne desprindem vijelios. Trage foarte bine motorul dublei 327. Cândva, demult, o botezasem Marchiza. Nu-i stiu arborele genealogic, dar îmi place sa cred ca ar putea fi copila Batrânei Doamne, dubla 1120.
Scap repede de manevrele stereotipe de escamotare a trenului, flapsurilor si farului, decuplez fortajul si ramân la câteva sute de metri deasupra pamântului. Cu doua balansuri moi de pe un plan pe celalalt plan schitez doua viraje neterminate, vrând parca sa-mi gasesc o anume traiectorie - zborul meu - în aerul rece si neperturbat al atmosferei.
Ziua asta de zbor cade bine. Aduce cu ea frenezia zborului. Dezmortirea. A fost aleasa special pentru reluarea antrenamentului. Puterea iernii s-a topit dupa un viscol teribil care pentru un timp ne-a tinut la sol, \n casele noastre lacustre pe un aerodrom ascuns sub troiene mari cât casele, cladite cu un fel de îndaratnicie apriga de vântul câmpiei. Urmele lor se mai vad prin unghere dosite si în covorul pestrit al câmpului ce se aseaza sub noi imediat dupa decolare.
Vali, în cabina a doua, fredoneaza un cântec de haiducie al grupului ,,Phoenix" din care înteleg, prin asociere, ca va fi mire. Cu gândul la mireasa îngân si eu trei acorduri, suficient de false ca sa abandonez ideea, apoi înscriu avionul într-un viraj lenes croindu-mi drum spre zona de lucru rezervata.
Ochii se desprind de pe aparatele de bord si cauta afara. Sub noi, albul murdar al zapezii în topire alterneaza cu petele neregulate de pamânt negru din care coltul verde înca nu a apucat sa rasara. Doar lanurile de grâu si orz, semanate în toamna, împreuna cu cerul de un albastru curat, arcuit deasupra noastra, împrastie în aer un fel de lumina vioaie, limpede ca o fântâna.
Cabrez fin, rasucesc avionul într-un tonou rapid, îl opresc la orizontala în timp ce ochii se ridica, strapung cupola de plexic si se afunda în marea albastra. Cerul acesta, inconfundabil si al meu, zamisleste în oameni, piloti ori nepiloti, un fel de chemare irezistibila. Ca un cântec de sirena strigatul cerului se preschimba în ecouri îndepartate, calde si ademenitoare, care te poarta sus, pe cai neumblate, spre locul acela de unde izvoraste albastrul. De unde chemarea lui începe sa curga în tine...
Cântecul lui Vali pare acum schimbat. Se aseaza peste zumzetul motorului într-o armonie perfecta, inunda cabina si ma învaluie ca apa calda a unei mari linistite. Usor, aproape fara sa simt, raspunzând unui îndemn care vine de dincolo de mine, trag mansa si avionul salta botul, croindu-si drum spre soare.
Marchiza îsi cauta unghiul optim de urcare. Are botul proiectat în cercul fierbinte al soarelui. Razele lui cad înclinat peste sticla dura a cabinei si îmi încalzesc fata în locurile ramase neacoperite de casca de zbor si masca de oxigen. Variometrul îmi spune ca gonesc spre soare cu patruzeci de metri pe fiecare secunda, mângâierea razelor îmi face bine si numai vorbele lui Biga, seci si indiferente, rostite ca un fel de prolog înainte de decolare, bat în creier si isca un soi de rezonanta surda: ,,Mergeti în zona si verificati-o! Spun pilotii ca se comporta anormal în acrobatie pe verticala. Nu stiu... Cu mine s-a comportat bine. Vedeti si voi..."
- Foozie, cupleaza fortajul - îmi spune Vali din cabina lui.
Ma conformez, maneta de gaze în fortaj total, simt undeva în spate socul cuplarii în timp ce gândul îmi ramâne putin în urma, jos, lânga Biga... ,,Cum adica se comporta anormal în acrobatie ?! "...
- Urmareste viteza si mareste unghiul de cabraj la saptezeci de grade. Începem cu o limita de viteza... - si continua sa cânte.
Prind într-un ochi vitezometrul, celalalt fulgera aparatele pentru controlul motorului iar mâna dreapta pareaza usor tendinta de supracabraj a avionului. Marchiza, cu silueta ei de avion suplu si elegant cata spre soare, iar eu, cu trupul încorsetat de hamul parasutei urc odata cu ea. Întorc capul peste umarul stâng si mai privesc odata pamântul. Ramâne în urma ca o pânza alburie întinsa peste tot ce a fost, în timp ce noi ne ridicam tot mai sus în cerul acesta limpede care vine spre noi a îmbratisare, prelunga si parca definitiva, cuprinzându-ne în bratele lui fluide cu un fel de frenezie tandra.
Avionul spinteca aerul umed. Înca zboara...
... Limita de viteza. Zbor frânt în care avionul este dus peste legea fireasca a zborului. Zborul nu mai ramâne zbor ci devine o cadere în gol, uneori dura, alteori moale, oricum necontrolata, în care începe prabusirea în haul de dedesubt - avion si pilot - totul. Acea situatie nedorita în oricare alt zbor, executata doar în scop demonstrativ, care duce cuplul pilot - avion dincolo de o anumita limita, peste care, odata trecut, devine lipsit de echilibrul acela care înseamna zbor. Totul decurge dupa niste legi necunoscute, banuite uneori, deduse vag din putinele zboruri de încercare, descrise sumar în carti cu coperti groase si foi îngalbenite de vreme, ori - cel mai trist - zidite cu moartea unui camarad, cel mai adesea ramasa fara raspuns. Manevra riscanta despre care se poate vorbi abia atunci când începi sa întelegi ce înseamna si unde te poate duce avionul pe care îl zbori, la care poti sa te gândesti atunci când reusesti sa-ti vezi zborul, chiar asa rupt cum pare, de undeva din exterior, sa fii patruns de senzatia lui înainte de a o percepe fizic. Ori asta, reclama timp. Zbor. Judecata. Studiu si zbor, zile si nopti în avionul tau. Si apoi...
...Cântecul lui Vali s-a stins. Ori, poate nu-l mai aud eu. Întorc privirea peste umar. Nu mai vad pamântul. Ma simt agatat de albastrul care ma absoarbe într-un ritm care îmi scapa. Cabina pare larga. Ma trudesc îngrozitor sa-mi stapânesc tremurul din genunchiul stâng. Ochii s-au întors în cabina si dupa rondul peste aparatele de bord - înaltime 5600 de metri, motorul în fortaj total, saptezeci de grade pe giroorizont - se lipesc de vitezometru: doua sute douazeci de kilometri pe ora...
Înghit odata în sec. Masca de oxigen îmi zgârie nasul într-un mod nefiresc. Mai înghit odata si de data asta simt un rest de saliva care îmi unge gâtlejul: în saptesprezece ani de zbor cu avionul MiG - 21 nu am vazut niciodata un vitezometru care în timpul zborului sa-mi arate doua sute de kilometri la ora.
- Pareaza înclinarea pe stânga ! Pareaz-o, Foozie. Nu-l lasa...
În profunzime, cursa mansei s-a terminat. O simt batând în opritor. Cu o miscare lenta, mai mult nesigura, ma duc cu mansa spre dreapta. Am timp sa vad ca îndata voi ajunge si la limita transversala a cursei. La întoarcere, ochii zaresc lumina verde a becului ,,fortaj cuplat" si apoi, sâcâiti de rosul becurilor unghiurilor supracritice, se înfig în vitezometru: acul indicator a trecut de mult în zona nemasurabila. ,,Asta înseamna ca înca mai zbor cu o viteza mai mica de doua sute de kilometri pe ora?! Cât sub doua sute ?" Nu se poate sti...
- Bila la mijloc, la mijloc Foozie !...
Cu mâna stânga îmi tin genunchiul stâng. Vrea sa tremure dar reusesc sa-l opresc. Ma fortez sa pastrez palonierul în pozitie neutra, însa, desi nu misc picioarele, indicatorul cu lichid arunca bila în toate partile. Avionul pare usor ca un fulg. Si zgomotul motorului s-a schimbat. Iar Vali, acum, sigur nu mai cânta.
Pentru o fractiune de secunda am sentimentul ca stam pe loc. Suspendati în aer, la peste sase mii de metri, într-un avion care a depasit de mult limita unei manevrabilitati acceptabile, am senzatia stranie ca totul a încremenit. Timpul îsi târaste pasii secundelor, avionul pare ancorat într-o laguna albastra si linistita, dureros de linistita, iar plasa razelor de soare ramâne singura care ne tine acolo sus, parca anume pentru a ne trezi. Ori, cine mai stie, pentru a ne proteja.
Ochii mi-au ramas în vitezometru. În timpul acesta, care devine greu ca o piatra a vesniciei, revad fulgerator schema aceea de principiu care în atâtea alte dati, jos, acasa, îmi zâmbea sec dintre paginile caietului de pregatire, cu linii si unghiuri stilizate si ma întreb ca un nauc daca nu cumva ceva s-a blocat. Nu gasesc în minte locul blocajului si chiar vad cum schema mea stângace nu râde, ci pur si simplu îmi rânjeste în fata ca un paznic de închisoare.
În spate Vali vorbeste, spune ceva, îl aud, dar nu mai stiu ce a spus...
Brusc, cu o smucitura pe care doar opt tone de material dur si doi oameni de carne si oase o pot face, avionul se desprinde din strânsoarea soarelui, coboara botul mult sub orizont, chiar am senzatia ca pica peste noi, sângele, sub impulsul suprasarcinii negative a caderii în gol îmi inunda ochii, vad rosu, complet rosu, vitezometrul se îneaca în baia din ochi, îi închid pentru foarte putin timp, suficient ca praful stârnit de pe podeaua cabinei sa nu se amestece cu tot ce acum îmi încape sub pleoape. Picioarele îmi ramân fixate pe palonier, tepene, capul îmi flutura prin aerul cabinei, sângele din ochi începe sa se retraga ca un val spart dupa ce a udat tarmul, respir adânc în timp ce mansa, sub mâna lui Vali din cealalta cabina, revine într-o pozitie relativ neutra, presata usor spre tabloul de bord. De la margine spre centru, lumina ochilor revine. Se reconstruieste încet imaginea cabinei. Avionul pica în gol carându-ne cu el. Îi vad Marchizei tubul Pitot proiectat peste un covor vinetiu de pâcla ce acopera pamântul, simt apropierea lui undeva în cosul pieptului, iar toate aceste secvente le înregistrez cumva în plan secund, aproape estompat, dincolo de iuteala de fulger si multimea senzatiilor care îmi ravasesc alcatuirea de om obisnuit, învatat sa stiu pamântul sub picioare si sa vad spre ce ma îndrept.
Nu stiu cât a trecut. Retraiesc aceasta angajare din limita de viteza dupa senzatii vechi, traite în alte avioane, mici si usoare, zburate în anii de scoala. Peste urmele lor, adormite sub uitare, se aseaza stinghere cele câteva fraze scrise în ,,Manualul de pilotaj al avionului MiG-21": ,,...atingerea vitezei minime este posibila numai cu mansa trasa complet, iar avionul se angajeaza lin pe aripa cu coborârea simultana a botului..."
Acum, nimic nu seamana cu ce mai stiu. Cu ce mi-a ramas. Traiesc senzatii straine simturilor mele si ma simt neputincios. Prin parbrizul îngust, atât cât îmi permite aparatul de ochire, zaresc acelasi covor vânat asezat peste pamânt. Nu stiu sigur daca-i vânat ori numai ochii mei îl vad asa... Avionul cade pe verticala, becul ,,fortaj cuplat" înca mai înverzeste cabina cu lumina lui palida, acul vitezometrului pare întepenit pe limitatorul de doua sute de kilometri la ora, în urechi sta cuibarita o liniste mormântala, musc buza de jos cu o îndaratnicie salbatica si simt vag cerul gurii uscat. Atârn în chingi ca o mumie, nu sunt capabil sa fac nimic, realizez scurt ca nici nu trebuie sa fac ceva anume, pentru ca totdeauna când în avion sunt doua minti si patru mâini, este bine sa gândeasca amândoua mintile dar sa actioneze doar doua mâini. Îl simt pe Vali în spate, vad mansa pendulând usor în jurul punctului neutru, înteleg si realizez ca trebuie sa astept, desi ma tortureaza aceasta asteptare.
Pentru o singura clipa, zaresc, rosii, exact între picioare, mânerele duble de catapultare. Alung gândul si caut spre vitezometru: încet, insesizabil aproape, s-a urnit de la doua sute spre trei sute de kilometri la ora. Avionul continua sa cada în gol, balanseaza lin de pe un plan pe altul, nu aud zgomotul motorului pentru ca în urechi îsi face loc un vâjâit strident, îmi scrijeleaza timpanele pâna la durere, nu stiu sigur daca Vali a mai spus ceva, oricum vocea lui n-ar mai fi putut patrunde printre undele dureroase care-mi torturau unul dintre simturi. Înghit în sec si duc mâna stânga la casca de zbor. As vrea sa o trag de pe cap ca si cum ea ar fi motivul furtunii din urechi. Nu reusesc. Simt doar sub palma netezimea metalului de sub care aluneca cele câteva bobite de transpiratie... Sunt reci. Rece este si casca...
Dur, fara nici un fel de comanda, avionul se smuceste din caderea lina de pâna acum si se însurubeaza într-o rasucire pe verticala, rapida si perfecta, iar apoi, convulsionat de un trepidaj marunt, ridica botul pâna aproape de orizontala, îsi accentueaza balansul si ramâne pentru o clipa asa, ca o frunza ruginita ce nu pare înca hotarâta între semetia înaltului si resemnarea întoarcerii în pamânt...
Sub casca rece, simt apasarea fierbinte a unui ecou îndepartat: ,,Asta-i vrie !" Mâna stânga, alunecând de pe casca, mi-a ramas deasupra mastii de oxigen exact în dreptul gurii, încremenita în gestul acela pe care l-am mai vazut uneori pe chipul mamei mele atunci când era în fata unei nenorociri... Strâng masca în podul palmei aparent fara rost, dar simt ca gestul îmi face bine: am oxigenul cuplat. Gândul alungat revine. Ma fortez sa înclin capul. Stiu ca vreau sa vad mânerele de catapultare. Parca ma strâng chingile, parca este prea rigid costumul de zbor, parca ceva ma apasa exact între ochi si nu-mi pot înclina capul. Mâna îmi cade pe genunchi si apoi, cu o miscare buimaca, se târaste spre maneta de gaze. Gestul reflex racoreste fierbinteala indusa de ecou: am motorul în fortaj. Simt sub barba pielea aspra a laringofonului si îmi dau seama ca am capul cazut. Ar trebui sa vad mânerele rosii !? Dar, unde sunt?! Ochii fac un ocol larg, atât cât le permite orbitele si se întorc exact acolo unde stiu ca trebuie sa gaseasca salvarea. Zaresc ceva. Forma-i stiuta, dar lipseste culoarea. Nu-i rosu-l acela strident. Este alta culoare. Pare negru spalacit. Aduce a gri. Dar, totul este gri. Si bord si mansa si combinezon. Aerul din cabina pare gri...
Cu degetul mare apas intercomunicatia.
- Vali, ce-i asta ?!...
Marchiza continua sa valseze cu botul ridicat ca o frunza cazuta... Pare ca sta pe ceva rotund ca o minge, tinuta în aer doar de suflul rece al haului de sub noi. În cabina îsi face loc o tacere grea, umeda, aproape lasciva, brazdata de un soi de fâlfâit iscat de miscarile fine ale mansei, fara o corespondenta reala în comportarea avionului care îmi strecoara în gânduri si în trup un fior rece, aproape superstitios. Asteptarea devine de gheata. Simt în tâmple dangatul secundelor întinse, prelungi, batute rar, cu o solemnitate sâcâitoare.
Vali tace. Sub griul din ochi îl banuiesc în cabina a doua nedumerit ca în fata primei întâmplari grozave, stânjenit de întrebarea mea, ori, cine mai stie, poate de raspunsul mult prea evident, palid ca orice om care îi vine greu sa accepte, sa constientizeze iremediabilul cunoscut doar din povestiri cu final tragic. Strâng maneta de gaze cu toata forta. Picioarele, ca doua proteze tepene, fixeaza palonierul. Zaresc ca printr-un tunel, înnegrit de întuneric, conturul gri al vitezometrului...
- Stai asa ca nu-i asa...
Nu stiu ce sa înteleg din vorbele lui Vali. Pricep simplu, extrapolând, ca fraza lui de raspuns poate însemna VRIE. Înseamna angajarile mortale din care avionul nu stie sa mai iasa, ori omul nu mai poate sa-l ajute. Ametitoarea cadere spre pamântul aripilor frânte. Amestecul la un loc cu Nae Popovici si ...Fabian, acoperiti cu tarâna lui Florin Truta si Costica Pintilie...Ori poate, a luiDoru Davidovici si Dumitru Petra...
Ma silesc sa ramân lucid. Stârnit de zvâcnirea din piept, un nod uscat mi se ridica în gâtlej. Încerc sa-l înghit, însa se încapatâneaza sa ramâna. Pe lânga el îsi face loc, perfid, sentimentul nenorocirii... Ca un fulger îmi sfârteca trupul o teama nu bine precizata, aproape mistica ...
Prin dâra de lumina cetoasa ramasa în ochi zaresc iarasi vitezometrul. Avem nevoie de viteza ca de aer. Acum, ea înseamna VIA}~.
În timp ce ochii se holbeaza zadarnic fara sa vada mare lucru, avionul abandoneaza valsul moale, se înclina vijelios pe aripa stânga si reîncepe rasucirea ametitoare...
- Lasa-l, lasa-l !...
Îmi ramâne în ochi marginea de sus-dreapta a vitezometrului. Viteza ar putea fi trei sute cinci zeci de kilometri la ora. Cu bucata de vitezometru în griul ochilor, înalt privirea oarba în sus si stânga. Susul acela care începe sa nu mai existe. Mâna stânga atârna de maneta de gaze. Încheieturile genunchilor slabesc si mai simt cum picioarele cad moi, rezemate de panourile verticale laterale. Mâna dreapta adoarme undeva între picioare. Sub dosul palmei apuc sa mai simt contururile mânerelor de catapultare...
- Lasa-l, lasa-l!!?...
Capul îmi cade pe umarul stâng. Ramâne asa, nu pot sa-l mai ridic, ochii stropiti cu gri murdar întepenesc în orbite, nu mai vad nimic din cabina avionului, trupul cunoscut de la talpi pâna în crestet îmi pare acum destramat, rupt în fâsii care nu simt sa ma mai alcatuiasca, nu se mai compun dupa reguli citite cu vârful degetelor de la mâini, totul îmi pare diform si ravasit. Doar zgomotul acela nedeslusit ca un bâzâit dezagreabil de sonerie, curge printre resturile alcatuirii mele si se sparge în urechi cu mii de cioburi taioase, scrijelindu-mi bruma de luciditate cuibarita într-un ungher ascuns al descompusei mele existente.
Vag, fara vointa, ca din senin, mâna dreapta zvâcneste sub impulsul unei convulsii iscata de o ratacita sinapsa. Chingile parasutei si scaunului de catapultare îmi strâng trupul iar combinezonul de zbor pare ultima granita înainte de a se produce descompunerea completa. Muschii, cu zvâcniri spasmodice, încearca sa reziste sub apasarea de granit a unei suprasarcini nevazute, rea ca un câine turbat, insuportabila ca o durere completa dispersata în fiecare celula. O clipa doar simt ochii deschisi, pleoapele trase pâna la usturime, bulbii înecati într-o lumina cenusie si vâscoasa, iar undeva pe retina o frântura de giroorizont cu cifre strâmbe si linii întrerupte: silueta avionului, atât cât a mai ramas din ea în ochii mei, zace rasturnata într-o parte, înfipta în partea neagra, de jos, a indicatorului de tangaj. Durerea aceea uniforma continua sa-mi înfasoare corpul cu o strângere ucigasa. Lucirea stranie a giroorizontului aprinde gândul:
,, Intram în pamânt..."
Simt înca sub cap reazemul umarului stâng. Sub casca de zbor creierul zace încins ca de o centura de otel care se strânge continuu, tot mai mult si mai fierbinte, facându-l prea mic pentru câte gânduri se zamislesc în el. Gândesc sa prind sub palma dreapta mânerele de catapultare. Gestul ramâne neterminat iar gândul la mijloc. O durere nedefinita smulge graiului un geamat înabusit. ,,Lasa-l, lasa-l" ...intra continuu în urechi, iute ca un trasnet, fierbinte ca un otel înrosit în foc, îmi brazdeaza creierul ca pe un ogor sterp, devenit paragina. Peste iuresul celor doua cuvinte se îngramadeste zgomotul surd al motorului, iar trepidajul continuu al avionului se amplifica în mine, zguduindu-ma pâna în rarunchi, sfârtecându-mi alcatuirea de pilot si purtându-ma în marginea unui hau deasupra caruia am ramas suspendat de firul subtire al plutirii de frunza cazuta, fara putinta de întoarcere...
,, Intram în..."
Vag, fara vointa, ca din senin, mâna dreapta zvâcneste sub impulsul unui rest de gând ramas ca o relicva din tot ce fusesera miscarile articulate. Colapsul muschilor a devenit total. A ramas doar bobul acela de luciditate care alearga neputincios printre resturile alcatuirii mele, fara sa poata face ceva, fara sa stie spre ce se îndreapta, cu falsa iluzie ca stie de unde vine...
Nedeslusit, întâi neclar apoi tot mai limpede, zumzetul din urechi, sâmburele de luciditate si griul din ochi care le acopera ca un val cu spuma înnegrita, încep sa se rostogoleasca de-a valma ca pe un tobogan fluid, afundându-se într-un tunel aparent fara sfârsit, cu o viteza ametitoare, spre un ceva banuit departe, adânc si parca înalt, confuz.
Gândurile au încetat sa se mai lege.
Orice întoarcere spre ce a fost a devenit imposibila. Amintirile zac ranite, facute bucati, prin colturi de memorie. Îmi este inaccesibila orice explicatie. Orice luminita iscata în minte se stinge fara putinta de a se lega în gând. Mai alearga prin creier giroorizontul schimonosit, cu cifre strâmbe si linii întrerupte. Trepidajul avionului se amplifica în interior, îmi cotrobaie trupul ca o vijelie, din cap pâna în picioare, printre oasele si carnea moale golite de putere. Goana lui isca un vâjâit dureros peste care orice perceptie exterioara a devenit imposibila. Gândurile zac moarte pe lespedea rece a creierului. Doar unul singur tremura:
,, Intram în pamânt..."
Nu aud nimic. Mintea continua sa agonizeze între putinta si disperare, cautându-si în tot ce nu mai este, un cât de mic punct de sprijin. În linistea asta dureroasa, ca din neant, începe sa se înfiripe o lumina calda, vie si blânda, ademenitoare ca o ispita. Izvorâta din golul în care ma afund, lumina asta buna izgoneste griul din ochi, apasarea din creier si din oase si îmi creeaza o senzatie reconfortanta de aparare. În spatele ei, ori, nu mai stiu cum sa-ti spun, chiar acolo unde ea izvoraste, din crâmpeie difuze se contureaza vag imaginea unui chip. Efortul memoriei este zadarnic. Nu reusesc în nici un fel sa adun imaginea într-un nume. Lent, alternând cu scânteieri fugare, chipul din lumina se limpezeste: frunte înalta, frizura scurta, ten masliniu, ochi vii, albastri, fata prelunga, aer deschis, parca semet...
,,Doamne, esti aici ...!"
Simt sufletul zvâcnind a bucurie. O bucurie închisa în mine, tacuta dar nu resemnata, vie, o bucurie care îmi rupe brusc orice legatura cu durerea din trup, cu disperarea din minte si cu neputinta din gesturi. Ma simt usor, liber si împacat, alergând parca dupa lumina aceea ca dupa o calauza pe un drum fara întoarcere. Amintirile ma ajung din urma, ma cuprind în vraja lor, îsi asteapta rândul însirate la marginea gândurilor, zâmbindu-mi sfioase cu o caldura care nu ma atinge dar care îmi face bine.
Din seninul curat al luminii din mine îmi revine în minte cabina avionului, întreaga, verde si întesata cu indicatoare circulare si contacte basculante, cu ace sclipind în soare pe cadranele mate, cu lampi aprinse de lumini moi, electrice. Fara sa fac nimic, acum vad Marchiza din exterior, avionul acesta docil si îngaduitor, asa cum cade cu botul spre pamânt, vibrând pe aerul neprietenos, cum noi, eu si Vali Portan suntem acolo, în cabinele dublei 327, afundându-ne tot mai mult în griul pamântiu al tarânii. De aici de unde vad asta, de undeva de sus, dar parca foarte aproape si foarte clar, îmi simt sufletul prabusit si indiferent, parca nu mai este vorba despre mine, nu sunt eu acela care cad în înlantuirea de mormânt a pamântului, ci, calauzit de lumina chip, ma înalt tot mai mult, sus, sus de tot, acolo unde razele soarelui devin amintiri, punti de întoarcere în tot atâtea întâmplari. Acolo unde tunelul pare a nu mai fi, iar perspectiva devine larga, nemasurabila, infinita...
,,Intram în pamânt..."


&&&


Material publicat în revista „Top Gun” nr. 3 (69) /2006

CĂLĂTORIE LA IZVOARELE ZBORULUI

Sunt puţini cei ce sunt cu adevărat binecuvântaţi cu darul scrisului. Extragerea gândurilor şi a simţirilor din forul interior, ruperea lor din universul personal şi intim al gândurilor şi încredinţarea lor memoriei albe a hârtiei, materializarea lor, nu este un lucru uşor. Se poate spune că este chiar o artă.
Dar sunt puţini, totuşi, cei care atunci când scriu nu uită acest lucru, faptul că scrisul este artă, şi sunt şi mai puţini cei care au curajul, cei care au “darul” de a scrie despre lucruri inefabile.
Zborul este unul dintre acele subiecte “grele”, este greu de exprimat în cuvinte, inefabil. Au fost puţini cei care au încercat să scrie despre zbor. Doru Davidovici a devenit o legendă nu numai datorită calităţilor incontestabile de zburător de elită, dar mai ales deoarece a reuşit acolo unde unii doar au încercat: a reuşit să ridice vălul “misterului” ce înconjoară saltul mecanic în văzduh, făcându-l accesibil d.p.d.v. intelectual celor ce nu au avut şansa de a se desprinde de sol şi de a vedea lumea din şaua cailor de foc, dar care posedă în adâncul fiinţei lor acel “ceva” ce vibrează la auzul zgomotului de motor de pasăre de foc.
Dumitru Berbunschi este unul dintre ”cei ce cunosc fulgerele violente şi se întorc teferi dintre ele”, cum spunea Doru atât de frumos şi de profund.
“Moştenitorul” incontestabil al “harului” de a spune lucruri nespuse despre trăiri inaccesibile celor mulţi, Dumitru Berbunschi a debutat în anul 2001 cu “Semne de cer senin”, mişcătoarea poveste autobiografică a avatarului tânărului pilot aflat la începutul lungului drum al maturizării interioare şi profesionale, poveste de o rară frumuseţe şi sensibilitate, spusă întrun mod unic şi special ce-i permite cititorului să ”simtă” omul de sub combinezonul de pilot şi – de ce nu? – chiar să înceapă să conştientizeze, imediat după citirea romanului, de fiecare dată când va mai privi un aparat de zbor în aer, că în el sunt oameni care îl însufleţesc, care fac zborul posibil, fără de care el, avionul, nu ar fi decât un morman costisitor de fiare...
“Semne de cer senin” a reprezentat cea mai expresivă carte având ca subiect aviaţia, apărută post-era DD, dintre atât de puţinele ce au văzut lumina tiparului în tulburii ani de după 1989.
Iată că la cinci ani de la debutul publicistic al lui Dumitru Berbunschi cu o scriere de întindere mare (Dumitru Berbunschi are în spate mulţi ani de experienţă în lumea cuvântului scris, publicând un număr mare de articole în publicaţii militare, tratând cu sensibilitate şi profunzime viaţa oamenilor ce trăiesc la margine de aerodrom), omul, pilotul şi scriitorul Dumitru Berbunschi revine cu cel de-al doilea roman al său, numit “Rădăcini de zbor”, “naşterea” lui fiind pe ultima sută de metri la scrierea acestui articol. Acest roman vine să cimenteze “stilul Dumitru Berbunschi” – în cazul în care mai era nevoie, articolele cu care el şi-a “ascuţit” peniţa relevând foarte clar nu numai existenţa, dar şi natura stilului său –, un stil literar bogat, profund, sensibil (orientat pe exprimarea trăirilor interioare mai degrabă decât pe descrieri), înţelept (analogiile sunt de-a dreptul geniale), clar, limpede, direct, suprinzător pe alocuri. Un stil ce te captivează, te absoarbe, te hipnotizează, conectându-te la evenimente şi făcându-te să simţi de parcă ai fi acolo, lângă el, ca o particulă levitând liberă în atmosfera cockpitului, făcându-te să te simţi ca un coechipier nevăzut, zburând, trăind, simţind, plângând împreună cu el...
“Totul a început aici.
Realitatea se recompune, chiar începând cu mine. Am mâna dreaptă pe manşă, stânga pe maneta de gaze, un fir umed alunecă pe şira spinării lipindu-mi combinezonul de zbor de scaunul de catapultare, picioarele în palonier şi mintea la mijloc. În cabina a doua, Vali Porţan tace. Sub noi amândoi, marea văzduhului. Răstorn avionul cu o mişcare energică dar nu bruscată şi mă arunc cu Marchiză cu tot în apa cerului de un albastru întunecat, stârnind în jur domoale valuri. Realizez simplu pătrunderea realităţii noastre peste cea sălăşluită o vreme prin ungherele minţii mele.” Fragment din cartea „Rădăcini de zbor” de Dumitru Berbunschi.
La marea sărbătoare a Aripilor Româneşti de anul acesta – RoIAS 2006 – “Rădăcini de zbor” va fi disponibilă tuturor celor ce au iubit “Semne de cer senin”, precum şi celor ce încă nu ştiu faptul că Dumitru Berbunschi scrie dumnezeieşte!...

Alin C. Ionescu

Pret: 30 leiSunteti interesat de acesta carte? Comanda cartea >>Sumar titlu

Cititi despre zbor:

Cartea "Semne de cer senin"

La izvoarele zborului Articol aparut in revista „Top Gun”, nr. 4 (20 aprilie 2001) „Semne de cer senin” nu este un simplu roman. Nu este o simpla naratiune despre implinirea celui mai frumos dintre visurile omenesti – visul de zbor. Este mult ... :: continuare ::

Puteti citi:

Fotografia zilei:

Filmul zilei :